Tetris

Cap.1 În Vizuină - partea întâi

 
La ora asta suntem toţi în vizuină, a venit şi Mami. E bine. Tetris a întâmpinat-o mai moale decât altă dată, a alergat de câteva ori în jurul ei, şi-a băgat botul în sacoşele burduşite, ea i-a dat guma „Orbit” pe care cred că o mestecă special pentru el după care Prietenul Omului s-a întins gâfâind pe pardoseala şi ea fierbinte, urmărind-o pe Femeie numai cu ochii. E atât de cald încât Mami este aproape lichefiată, lasă peste tot urme umede iar când o ating pielea ei pare de gheaţă. Trebuie neapărat să mănânce ceva, altfel leşină, ce avem? Avem, ca întotdeauna, ceea ce pot eu pregăti repede şi anume grătar şi cartofi prăjiţi, salată de roşii, multă, da, un lighean. E destulă carne? – o tonă, desigur, şi foarte multă îngheţată de ciocolată, peste care torn un borcan de dulceaţă de căpşuni, avem şi multă pâine, cât se aprovizionează o cantină într-un an. Aş mânca nişte peşte, spune ea. Mareea va arunca la noapte pe ţărm rechini şi toni uriaşi, peşti spadă şi eu, folosind cangea mea suedeză bine ascuţită, îl voi târâi pe cel mai mare prin nisipul de foc spre vizuina noastră care, din punctul meu de vedere, nu este niciodată neîncăpătoare pentru prăzile de tot felul... Mâine, îi explic eu, în timp ce Tetris îşi apasă şi mai tare botul plin de salivă pe genunchiul meu, eu îi dau mai mult decât ea, îi dau jumătate, îi dau bucăţile cele mai bune şi îl las şi să lingă farfuriile, poate-poate o să mă iubească şi pe mine ca pe ea. Sunt foarte gelos, se înţelege. Dar asta este o prostie, pentru că în vizuină, pe lângă alte alimente, se găseşte şi foarte multă dragoste, provizii pentru o viaţă, chilometri, rafturi pline!... Gâfâie mulţumit, se duce lângă Mami, dă-te mai încolo, o să fac autoaprindere mormăie ea!... Se lipeşte şi mai tare. Femeia îl lasă în pace, îl mângâie, îl trage de urechi. Tetris oftează din toată inima. Eşti fleaşcă, eşti lac, eşti baltă constat eu, nu ştiu cum de nu am murit astăzi, îţi dai seama, nici nu se poate respira la cabinet, de ce nu transpiri şi tu împreună cu mine, cu familia ta şi cu câinele din rasa boxer german şi cu ceilalţi români şi faci altceva decât face toată lumea spune Femeia dar nu este un reproş ea pare mai degrabă nepăsătoare sau preocupată sau distant mulţumită că ne lipim amândoi de pulpele ei că o înghesuim pe canapea. Ba transpir dar eu, ca şi el, transpir numai prin limbă. Femeia se uită la mine aşa într-un fel încât mi se pare că înţelege situaţia.
Da, este adevărat, eu transpir numai prin limbă. Nu este frumos, nu este estetic, de aceea, ca pe majoritatea activităţilor inestetice, o fac mai ales după apusul soarelui, în penumbră, cu faţa la perete şi cu cearceaful în cap. Nu în public, nu ca ăştia (în vizuină televizorul funcţionează zi şi noapte şi îi văd pe toţi, dar absolut pe toţi transpirând inestetic, penibil, pe toată suprafaţa şi doar pe Bărbăţeanu-eanu transpirând grotesc, pe suprafaţa dinlăuntrul corpului şi al minţii, cu un autocontrol ingineresc înspăimântător, înspăimântătoar, tătoir). În plus, simţul meu olfactiv detectează mirosuri care pentru ceilalţi nici nu există, este cel puţin de o sută de ori mai performant, miros şi cu coatele şi cu buricul dar cu ce nu miros eu când mă apropii de sticla televizorului? Însă numai după ce am transpirat puţin, după ce mi-am făcut numărul, prin limbă, noaptea târziu. Până atunci, mă bucur că îmi pot folosi auzul, şi el de o sută de ori mai. De exemplu, în chiar clipa asta aud cum un gândac minuscul coboară pe cablul de antenă (nu, nu este marele prezentator teve Toroipan Haptulich) şi scoate nişte sunete infernale, al căror mesaj este extrem de agresiv. Pare că vrea să ne înghită şi să ne umilească public, să ne rupă cu ghearele, să ne dezbrace şi de sentimentul ăsta care ne-a mai rămas, de relativă siguranţă, pe care îl trăim totuşi aici, în vizuină. Tetris mârâie şi se zburleşte iritat şi înţeleg foarte bine de ce, pentru că gândacul care nu este Toroipan Haptulich îi invadează spaţiul şi îl goneşte astfel din el însuşi totodată diminuându-i respectul de sine, pentru că i se substituie. El nu numai că îl aude dar poate să îl miroasă şi ziua, educaţia nu îl inhibă pentru că nu a fost niciodată om în timp ce eu, doar pe jumătate şi una şi alta, trebuie să mai aştept până când, la adăpostul întunericului, voi lăsa balanţa să se încline în favoarea fiarei din mine, capabilă să analizeze subtilităţile olfactive, olfactile, tactolfilative ale acestei lumi şi să îmi exprim abia atunci fără oprelişti cele mai brutale idei, să dau curs marelui meu talent inuman. Până atunci acumulez toxine, concentraţii ucigătoare, am limba încărcată ca un ciorchine de strugure şi de aceea papilele, analizorii mei secreţi (în cazul meu, dezvoltaţi haotic pe tot corpul dar şi în interiorul acestuia, în rinichi şi chiar şi în creier, astfel încât, uneori, pot simţi mirosul proceselor deductive) sunt paralizaţi.
Doamne, ce mizerie e în casă! Mă duc să fac un duş...
Asta a fost o observaţie răutăcioasă. Femeia mea, câteodată Mami, câteodată Baby sau Beibi, face mereu astfel de observaţii răutăcioase şi nedrepte, îţi aruncă lăturile în cap fără nici o ezitare. Îţi sugerează că ar trebui să acţionezi radical, să mături sau să dai foc sau să otrăveşti fântânile însă ceea ce numeşte ea mizerie sunt amintirile noastre, amintiri de tot felul, unele vesele, altele nespus de triste şi unele de-a dreptul ruşinoase. Acestora li se adaugă cele ale fiului nostru, Mihai (acum nu este aici, este plecat la Bucureşti şi de acolo în Portugalia în căutarea libertăţii şi în căutarea iubirii. Eu mă întreb unde pleacă ei, portughezii, când iubirea nu le mai dă târcoale, când libertatea se scufundă în adâncul oceanului.) dar şi ale altora care şi-au băgat nasurile prin vizuină, care şi-au amestecat transpiraţia cu a noastră. Strat peste strat, ele au căpătat forme şi culori greu de recunoscut din prima privire. O urmă disperată de gheară lângă tocul uşii sau o pată de sânge pe covor sunt acuma, numai ca să mă enerveze ea pe mine, mizerie. Curând vor apărea şi alte urme, nebănuite deocamdată, vor dăinui dincolo de această povestire, vor creşte peste limita suportabilităţii şi astfel igiena noastră mentală va fi total compromisă. Este urât din partea ei să te ardă fără motiv, să îţi critice stilul de viaţă, pentru că de fapt vorbim despre ceea ce căutăm amândoi când ne întoarcem aici. Nu trebuie să ne placă (nici nu s-ar putea) dar nu avem altceva.
În realitate, cea perceptibilă în penumbra după-amiezelor, vizuina noastră, deşi foarte ponosită, este mai curată decât celelalte, are Mami grijă de asta când nu este prea flămândă sau prea obosită şi când nu trebuie să facă duş. Dacă mă gândesc numai o clipă este destul ca să mă enervez că locuim în vizuina standard inventată de odiosul dictator şi de sinistra lui soţie pe vremea când toate animalele din această ţară au primit câte una spre folosinţă. Ne-am grăbit, vesele, să vedem cum este să locuieşti fiecare în capul altuia, ne-am cumpărat mobilă, acelaşi model permis şi tovarăşilor de vizavi sau de alături, aceleaşi covoare şi acelaşi televizor cu dungi enervante care se urmăresc una pe alta perpetuu (doar tablourile de pe pereţi, printr-o ciudată omisiune din Concept, sunt diferite în funcţie de gustul omului, unele sunt peisaje de iarnă, altele naturi moarte şi mai sunt şi cele abstracte, de neînţeles, linii şi puncte colorate ale unei frumuseţi matematice, fără conţinut uman) şi ne-am aşezat armonios, ca într-un puzzle social inexpresiv dar şi ca într-un car alegoric sugestiv şi plin de viaţă, în nişte structuri sărbătoreşti, ne-am grăbit să atingem idealul locativ al muşuroiului ca sumă de vizuine autonome, să avem apă din ţeavă şi să ne uşurăm în casă (eu îmi imaginez cum cineva, dedesubt, priveşte în sus cu gura căscată prin plafonul transparent şi foşnitor din celofan trandafiriu) şi, în graba şi veselia noastră, am uitat să verificăm singurul lucru important şi anume dacă există o ieşire de urgenţă. De avarie. Dacă putem părăsi nemonitorizaţi construcţia pentru a respira aiurea, pe ţărmurile unde la noapte eu, unul, voi rătăci nepăsător târându-mi cangea suedeză atât de bine ascuţită.
În locul de unde venim cu toţii, în natură sau în vechile noastre conace, în casele ţărăneşti şi în bordeie, ieşirea de urgenţă se subînţelegea. Aici, în subexistenţă, în depozitul cu rebuturi ale marelui experiment comunist, nu. Până şi Paradisul are ieşire de urgenţă. Până şi Paradisul poate deveni insuportabil şi este de aşteptat clipa imperioasă, iraţională şi necesară în care va fi părăsit în iureşul unei indescriptibile crize de panică. Dar aici, pe unde intri pe acolo trebuie să şi ieşi oricât ar fi panica de mare şi în felul ăsta fiecare animal este controlat de fiecare şi toate laolaltă sunt sub un control superior, al mentalului colectiv care te împinge înapoi în vizuină la sfârşitul fiecărei zile. Astfel încât, definitiv, nu poţi ieşi de aici decât mort, în singura stare în care este acceptată evaziunea de către nebunia impenetrabilă, constrictivă, de masă. Aici stai înăuntru atâta timp cât se presupune că trebuie să stai înăuntru. Aici nu este vorba despre cetăţeni ci despre înăuntrucetăţeni previzibili şi laşi. Omogeni. Prizonieri ai vizuinii, ai Conceptului adică, indiferent de care parte a orificiului locativ se află. Conceptul postulează sau pustulează următoarea idee: nu poţi avea, în nici o situaţie, decât o singură alegere. Dacă ar fi existat, dacă ar exista măcar o altă gaură, o altă bortă cât de mică, o fisură pe care să încerci să o lărgeşti cu ceva, în celălalt capăt al vizuinii, ai putea să te strecori pe acolo ca să dispari sau, măcar, să scoţi limba şi să transpiri puţin. Să strici socoteala. Să miroşi şi să abordezi libertatea ca pe un act sexual perfect, în care ai dreptul să întârzii oricât momentul de extaz. Libertatea înseamnă să poţi spera într-un început perpetuu şi într-un final deschis oricărei surprize. Dar odiosul dictator şi sinistra lui soţie ştiau asta şi au astupat toate începuturile. Aşa a început experimentul, prin excluderea oricărei alte variante.
Stăm aici de mulţi ani şi nu găsim deschiderea prin care să mirosim libertatea. Astfel, încet-încet, am acceptat ideea că libertatea nu există. Pentru noi această constatare nu e mare lucru, nu este ceva care să ne chinuie sau să ne îngrijoreze măcar ci este consemnarea unei stări mediocre de lene şi de bine exterioară fiinţei. Unora nu le place această idee, întrucâtva dăunătoare imaginii noastre. Dar Tetris, desigur, nu-şi doreşte libertatea, eu, cel mai liber câineom de pe planetă nu ştiu dacă o (mai) merit (la dracu’ cu ea!) iar Mami nu vrea de la viaţă decât puţină răcoare. Vorbesc despre ea, o amintesc aici, din corectitudine, din fair-play, pentru că am aflat că libertatea poate fi necesară altor creaturi, totuşi, altor specii... În ce ne priveşte... dacă avem şi noi vreuna mică şi nesemnificativă, insesizabilă, este aceea de a acţiona mereu astfel încât, orice ar fi, să rămânem împreună, Mami, Tetris şi cu mine. Spate în spate, umăr lângă umăr, înconjuraţi de Universul infinit. Numai aşa putem continua.
Unii au crezut, cum spuneam şi mai devreme, că o poţi mirosi prin gaura de la steag, că poţi scoate limba pe acolo şi că, de pe limbă, se vor prelinge în mediul înconjurător, aşteptate de mult cu nedisimulată emoţie, impresiile noastre şi stropi de recunoştinţă care să vorbească despre extraodinara şi fericita libertate cu care am fost miluiţi noi miraculos, de Crăciun. Dar pentru cei mai mulţi clipa de libertate s-a întins doar cât firişoarele fine, rubinii, de la colţurile gurii, pe asfaltul de sub şenile... Unii au crezut, cu temei, că libertatea durează doar atâta timp cât organismul uman poate susţine ipoteza că trecutul s-a desprins şi a căzut în hăul întunecat, ca motorul unei rachete. Şi a dispărut fără urmă. Numai aşa poţi trăi ca şi cum până acum lumea nu ar fi existat. Aşa poţi gusta momentul, trecătoarea clipă, cu o uriaşă savoare... Dar, desigur, cele câteva imagini standard proiectate de imaginaţia mea, banale, comune, înseamnă prea puţin pentru a defini o stare atât de vie, de încântătoare cum este libertatea... Să îmi construiesc o imagine complexă a libertăţii este ceea ce eu nu prea reuşesc. Eu, acesta. Şi, în plus, după atâţia ani de acceptare, experimentul comunist nu mi se mai pare atât de nociv. Hibridul plin de sevă care îmi poartă pielea ca pe un costum elegant pe scările blocurilor din România populate de prieteni şi de duşmani, de necunoscuţi pe care mi-i amintesc, de rude imposibile, nedorite, uitate, mutantul supravieţuitor care am devenit, similar câinelui perfect care simt că aş putea fi dacă aş avea suficient timp ca să mă maturizez, nu a căutat niciodată libertatea ci poate doar un stăpân mai bun. Să le dea Dumnezeu sănătate tuturor stăpânilor mei, pentru unele dintre suferinţele mele, pentru frustrări sau neîmpliniri...

Moartea domnului Păsărescu featuring Moartea domnului Lăzărescu

se dedică pacientelor din Salonul 4

Ooof, se auzi parcă din fundul pământului scâncetul domnului Păsărescu, ceea ce o făcu pe asistenta care abia îl înfăşurase într-un cearceaf bleu, cam peticit şi destul de murdar, să întoarcă din nou capul spre bătrânul de pe canapea. Ofofof, oare mai întârzie mult? Cine să întârzie? întrebă femeia. Brancardierul... să mă ducă... să mă taie. Stai, domnule, cuminte, că nu te taie acum. Ba da, mă taie, am semnat că poate să mă taie chiar acum pentru că altfel este posibil să mor. Trebuie să-ţi facă preanestezia. Dacă-mi face chestia asta nu mai mor? Nu ştiu, răspunse ea. Să mi-o facă atunci, că abia mai rezist. Te doare aşa de tare? Da. Mă ustură... Capul, faţa, toate mă ustură. De la spirt, zise femeia. De la spirt şi de la bărbierit. Lama nu era chiar nouă... Dacă mă gândesc bine, nu am schimbat-o de săptămâna trecută... Că nu prea contează. De usturătură nu se moare. Altceva nu te doare? Nu, altceva - nu. Nu te doare creierul? Cică ai avea un hematom. Să fie ei sănătoşi, înseamnă că pe celălalt, mai mic, de dedesubt, nu l-au văzut... Ca să le vezi pe amândouă îţi trebuie un aparat foarte scump, cu rază dublă, care pătrunde în adâncime. Ţin foarte mult la hematomul ăla mic. Pentru el m-au trimis la Paris, am umblat pe Champs Elysees... Cine te-a?... Ministerul! Nu, domnule, cine te-a tratat. Nu m-a tratat nimeni dar le-a explorat marele chirurg japonez Presotuku Popesuku. Dânsul fusese invitat pentru o lună să lucreze în oraşul de pe Sena cu profesionişti din alte ţări. De asemenea, pacienţii erau şi ei aduşi din cele mai îndepărtate sate şi oraşe ale lumii. Numele lor erau la fel de ciudate ca al profesorului. Ştii, vorba vine că profesorul nipon era mare, mie îmi vine să râd când spun aşa, de fapt era foarte mititel, trebuia să urce pe ceva, pe un scaun, pe o măsuţă de ceai ca să vadă şi să apese pe butoane... Nu am auzit de dumnealui. Se poate, erau alte vremuri! Trăiau alte celebrităţi, se făceau alte preanestezii. Deşi faimos, un om precum profesorul japonez putea avea şi chiar a avut un destin tragic... Azi nu-i la fel? Nu prea. Azi totul sfârşeşte comic, într-un registru amuzant, derizoriu... Viaţa a devenit ca un film uşor, care poate fi vizionat fără permisiunea părinţilor. Ştii ce a spus profesorul Presotuku Popesuku despre hematoamele mele? Ce a spus? A spus că sunt o operă de artă şi că nu ar trebui să fie atinse niciodată de mâna unui om! A coborât sfios de pe măsuţa de ceai şi a strigat în japoneză, făcând plecăciune după plecăciune cu palmele împreunate în dreptul nasului: Pe omul acesta nu îl operăm! „Pe omuru asesuta nu iru operamu!” Păi da, hematoamele mele să trăiască! Le am de mult, de când lucram pe un şantier foarte mare, la Chiajna, şi nu mă deranjează. Eu aveam cele mai puţine, că eram inginer şef. Unii au fost şi-n Germania ba chiar şi-n Elveţia cu hematoamele lor, că aveau mult mai multe. Lor li le-au scos. Pentru degerături mergi la ruşi. Ruşii fac minuni cu degerăturile. Acolo, pe şantier adică, îţi cădea mereu câte ceva de sus, fie în cap, fie în ciorbă sau în dosar. Greutăţi, lucruri cu care te înveţi de mic, că am fost săraci. Lasă, domnule, nu plânge, nu te mai gândi la trecut... Dar de ce a fost tragic destinul domnului profesor Popesuku? Să-ţi spun cum stă treaba cu hematoamele. După ce le iradiezi nu le mai simţi, nu mai pocnesc şi nu mai vâjâie. Până la urmă, deşi nu prea mi-a convenit, mi le-a iradiat şi mie puţin, la Kiev, mult mai târziu, după Revoluţie. Începuseră să clipocească, aşa, ca ouăle răsclocite, se auzea afară, oricât de bine ar fi fost capitonate uşile şefilor de la birou şi mi s-a spus că e mai sănătos să ştergem rănile trecutului. Acum îmi mai amintesc de ele doar câteodată, când beau peste măsură lichior de lămâie şi intru într-o stare cataleptică, îngrijorătoare, de singurătate dureroasă, de la hematomul ăla mic, de la Chiajna... Ăla de nu se vede. Câteodată îmi pierd cunoştinţa. Răsuflu tot mai rar sau aproape deloc şi poţi să crezi că inima nu îmi mai bate... În restul timpului este normal şi nu-mi pasă mie de hematoame. Stai să vezi, însă, cum a fost cu profesorul japonez. Oooof! Linişteşte-te măi cetăţene, ce ai, că mă sperii! Nu mai ţipa aşa, mi se frânge inima când te aud. Sunt şi eu om, adică femeie şi am o grămadă de sentimente contradictorii când văd că suferă un bărbat ca dumneata, un inginer şef... Nu poţi să te abţii? Nu pot. Mi-ai subţiat pielea atât de mult cu lama aia de ras încât simt cum îmi intră aerul rece pe acolo, prin crăpături, pe sub pragurile capului. Printre cercevele. Din cauza asta o să-mi degere mintea cât de curând şi probabil că brancardierului îi va veni ideea să mă transfere la ruşi. Şi nu-i o idee bună? Tu ce crezi, ţie ţi-ar conveni? Cel mai bine ar fi să mi-l învelesc cu ceva călduros, până când vine să mă ducă... să mă taie... Nu ai vreun fes, vreun fular în care să îmi înfăşori capul împotriva curentului? Dar să fie ceva moale, că mă ustură. Ţii minte cântecul ăla? Înveleşte-mi creierul cu ceva... Cu un prosop sau, mai bine, cu barba ta... Stai aşa, că mi-am amintit, a trecut nu demult soră-mea, Corina, pe aici şi mi-a adus nişte covrigi, nişte senvişuri dar şi-a uitat baticul. O să-ţi fac nod, că alunecă într-o parte. Să ştii că-ţi vine bine! Erai hidos cu chelia aia şi verde la faţă ca un... ca un... Ca un cur? Ca un porc? Nu mă face să râd. Nu am voie să râd cu pacienţii în timpul programului... Aşa este, spitalul este un loc trist. Ba nu, să ştii. Mulţi oameni vin de plăcere aici, ca la teatru. Se aşează pe scaune şi, în timp ce aşteaptă, fac cunoştinţă şi deapănă amintiri. Trec astfel zile în şir, săptămâni... poate ani. Am impresia că pe unii dintre oamenii de pe scaune îi cunosc dintotdeauna, din copilărie. Poate că unii dintre ei m-au dus de mână în prima zi de şcoală. Iată un ulcer, iată un infarct de demult, tresar eu, ca de o amintire îndepărtată! Îşi spun bancuri vechi, zâmbesc, îşi promit că se vor reîntâlni. După operaţie îşi telefonează, se felicită unii pe alţii şi îşi fac complimente. De acum totul va fi foarte bine, viaţa va reintra în normal. Dar probabil că anii deja au trecut. Mi-ar plăcea şi mie să stau pe un scaun, printre prieteni, şi să depăn istorii... să îmi amintesc de uitatul profesor Presotuku Popesuku..., îşi continuă povestea din vremurile de odinioară inginerul şef de la Chiajna, domnul Păsărescu. Dispariţia misterioasă a chirurgului nu păruse a fi în legătură cu dezvoltarea ştiinţei şi de aceea pe nedrept fusese considerată mai degrabă o chestiune având conotaţii personale, domestice. Nu a scris în ziare, nu s-a dat la televizor. Păcat! Aşa este, pentru că în realitate totul s-a petrecut la serviciul profesorului, în blocul operator, din cauza personalităţii sale complexe, a curiozităţii sale copilăreşti şi, poate, a oportunităţilor şi surprizelor de tot felul ce apar în colaborările internaţionale... A doua zi după ce studiase dispoziţia imposibilă a hematoamelor mele, domnul profesor Presotuku Popesuku a dorit să examineze un alt român şi de data asta chiar să intervină chirurgical; era vorba despre un colonel de contrainformaţii pe nume Gheorghe G. Gheorghiţă Algherghinei, din Gheorghieni, despre care se spunea printre noi, pacienţii, că ar fi avut două inimi care băteau în contratimp astfel încât uneori, foarte rar, produceau refrene de salsa. Unele păreau compuse de Chucho Valdes, altele de Bebo. Amestecătura stilistică îi dădea pacientului, un om care nu fusese în viaţa lui la un concert, dureri insuportabile. Mâna a doua urma să fie un geniu brazilian cu o bunică, totuşi, sută la sută cubaneză, orb din născare, Cais Sodrebal, celebru pentru operaţiile sale făcute cu mâinile goale. Acesta a vrut să exploreze el însuşi cu buricele degetelor ritmurile inimilor lui Gheorghe etc., considerându-l pe japonez complet afon şi needucat din punct de vedere muzical. Cais Sodrebal a solicitat, în plus, organizatorilor festivalului internaţional de chirurgie de la Paris un magnetofon de înaltă fidelitate, pentru înregistrarea sunetelor din blocul operator. Cred că înregistrarea aceea ultrasecretă mai există încă şi reascultarea ei va lămuri cândva lucrurile... A fost o crimă? A fost un accident?

în clipa aceea uşa se crăpă cu un scârţâit enervant şi prin deschizătură apăru capul Corinei împodobit de o chică dezordonată şi roşie

Scumpete, nu cumva mi-am uitat aici baticul meu mov? întrebă ea. Că bate vântul ca în Decembrie, tu, mi-e frică să nu răcesc, fată, doar mă ştii cât sunt de sensibilă. Dar unde ai fost până acum, că ai dispărut de câteva ore? Am crezut că ai plecat acasă, replică, mirată, asistenta. N-ai să mă crezi, fată, îl ştii pe brancardierul ăla bruneţel, Nelu, de pe chirurgie? Am stat cu el în Oficiu, să vedem pe laptop „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul lui Cristi Puiu, ăla cu premiile. Mă înnebunesc după el, fato! După Nelu? Hai, că eşti dusă! După Cristi, ce, eşti zăludă? Fii atentă aicea cât realism, câtă duritate!

şi Corina începu să povestească cu lux de amănunte filmul lui Cristi Puiu în timp ce uşor... uşor... uşor de tot cu degetele ei subţiri şi îndemânatice ba desfăcea ba înnoda la loc baticul mov legat în jurul capului domnului Păsărescu baticul fusese legat foarte bine astfel încât să nu-i alunece dar ea nu întâmpina nici o problemă şi când nodurile erau aproape complet desfăcute faţa domnului Păsărescu se ilumina de o extraordinară înţelegere şi acceptare a tuturor lucrurilor precum chipurile sfinţilor iar când nodurile se înmulţeau sub degetele ei atunci şi vântul aspru rusesc aducător de degerături îi albăstrea pielea şi tot creştea pe măsură ce neaşteptatul ger dinlăuntru se concretiza în formele tăioase ale feţei pacientului

Nu arată, fato, cum moare domnul Lăzărescu, explică răbdătoare Corina, dar te lasă să înţelegi că a străbătut toate etapele necesare, ca într-o iniţiere, că poate să plece de acum, că merită să se elibereze, pricepi? Este în principal filozofic dar îţi dai seama că numai la sfârşit şi doar în plan secund, căci filmul lui Cristi este trivial de realist, este viaţă... Dar ce este viaţa, fă, ce este viaţa? Te-ai mai încălzit la cap, domnule Păsărescu? întrebă asistenta. Să îi dau soră-mii baticul. O să mai vin pe la tine cât de curând, scumpete, Nelu ăsta are şi alte filme făcute de Cristi, îl ador pe tip, spuse Corina în timp ce închidea uşa în urma ei fără să o mai scârţâie de data asta. Şi ce s-a întâmplat, domnule, de fapt, cu celebrul chirurg nipon? După ce l-au deschis pe Gheorghe G. Gheorghiţă Algherghinei s-a lăsat liniştea, întreruptă doar de piuitul monitoarelor. Nu se ştie cât timp a trecut până când brazilianul l-a întrebat pe profesor ce manevră urmează să facă şi atunci, brusc, din cele două inimi ale românului a izvorât muzica. După câteva secunde părea că vine de pretutindeni şi părea când o cavalcadă plină de foc, când un nesfârşit lamento sfâşietor. Din câteva sărituri agile, profesorul pătrunse în pieptul lui Gheorghe G. Gheorghiţă. De acolo i se mai auzi doar glasul tunător spunând: Închide! Ceea ce Cais Sodrebal, orbul, complet derutat de complexitatea cadrului sonor al întâmplării, făcu pe dată, cu mult profesionalism, fără să îşi dea seama dacă profesorul Presotuku Popesuku este lângă el sau undeva foarte departe. Muzica încetă, înlocuită de piuiturile slabe, indescifrabile, ale monitoarelor şi marele profesor nipon dispăru pe vecie. Gheorghe G. Gheorghiţă Algherghinei din Gheorghieni se întoarse în patria sa unde, trebăluind prin curte, se înţepă într-un cui ruginit şi muri în scurt timp în urma infecţiei. Ştiu că povestea asta nu are nici o semnificaţie, nu am ascultat acea muzică, nu ştiu dacă locuitorii din Gheorghieni au idee de ce s-a întâmplat. Dar simt că toate aceste lucruri din trecut sunt legate cumva între ele de un fir invizibil, de o logică greu de înţeles, care le ţine laolaltă şi care în loc să se destrame devine în timp tot mai frumoasă, mai sclipitoare...

asistenta asculta cu gura căscată dar vai în acel moment al povestirii uşa se deschise din nou dată cu brutalitate în lături de Nelu brancardierul

Ce avem aici, domnule Păsărescu? întrebă Nelu, zâmbind. Un homotom... un emetem... un temehem... Un hemete? răspunse, dârdâind, bărbatul de pe targă. Aiurea! Lăsaţi vrăjeala! Pe foaie scrie negru pe alb: degerături! râse brancardierul. Vă este frig, vreţi să vă învelim cu o pătură, cu ceva? Aţi fi foarte drăguţ, răspunse domnul Păsărescu.

Post-it

Trebuie, mai întâi, să explic faptul că pe display-ul calculatorului meu se lăţeşte imaginea unui frigider vechi, o poză scanată dintr-o revistă, ceea ce mi s-a părut mie mişto când l-am pus eu acolo, ca o metaforă. Dar sunt şi metafore nasoale, cu care nu este bine să te joci, îmi spun. Locuiesc singur aici, la ţară, unde cei apropiaţi nu se încumetă decât arareori, aşa că mă cutremur. Pe uşa frigiderului, cât am umblat pe afară, a apărut un Post-it: „Ştiu cine eşti!”, scris de o mână tremurătoare, nesigură... Închid ochii.
Turn off? Enter?Trebuie să rebootez? Când a apărut eroarea asta?
Şi dacă nu este o eroare, ci o farsă? Sau, dacă am un virus? Nu mi-am mai scanat de mult computerul, asta e!.... Devin tot mai neglijent! Sau poate că fiu-meu, psihologul, inspirat din vreun film sau din vreo teorie, mă invită pe ocolite la o bere, să mai discutăm despre suflet. Se ţine de şotii, ca în copilărie. Probabil că i-au mărit salariul! Nu este exclus nici ca soţia mea, doctoriţa, plictisită de lungile mele tăceri, să îmi atragă astfel atenţia că, în ele, este prea mult vorba despre mine, inginerul. Au aranjat să-mi apară mesaje pe display, în anumite zile, la anumite ore... Sunt sigur că, deştepţi cum sunt, pot făcea asta... Te poţi aştepta ca oamenilor de diverse meserii să le treacă prin cap tot felul de ciudăţenii, cum ar fi aceea de a scrie lucruri esenţiale pe bileţele colante, dar câţi îşi dau seama că asta este o prelungire a inadecvării pregătirii profesionale la mediul schimbător din afara capetelor lor? Cei din familia mea ar fi ultimii. Aşa că nu pot decât să desprind post-itul şi să lipesc altul:
„S-o crezi tu!”
Hmm... Slab.
Undo.
Mă simţeam destul de bine mai adineauri şi poate chiar am crezut că sunt invizibil până când, citind acest avertisment, mi-am reamintit că, de o bună bucată de vreme, sunt urmărit cu atenţie. Cineva mi-a spart parola şi sunt studiat, descifrat, încadrat, clasat, judecat, în timp ce eu însumi întâmpin zilnic dificultăţi tehnice de camuflare tot mai mari, serioase, neaşteptate, în ciuda eforturilor prudente şi ample, a preocupărilor mele aproape ştiinţifice în a mă pune la adăpost de indiscreţia oricui, a oricărui şmecher, particular sau de la stat, a cuiva... Dar nu te poţi apăra când este vorba de Îngeri... Sau de demoni...
Îmi torn un pahar cu lapte şi privesc pe fereastra larg deschisă a bucătăriei, aşa cum aş privi printr-o fereastră sau alta de pe display-ul computerului (vezi bine că atitudinile mele se simplifică, se comasează, odată cu dezvoltarea tehnologiei informaţionale şi cu globalizarea!). Uite, par eu a spune, chiar acum am să mă apuc de treabă şi voi rezolva în sfârşit problema asta care şi-a aşteptat prea mult soluţia. Drept pentru care voi proceda metodic. Voi scormoni fişier după fişier şi am să aflu cine mă hărţuieşte. Unde voi scormoni? În măruntaiele hard-diskului colosal construit de Dumnezeu în dreptul ferestrei mele de la bucătărie - care, v-o jur, ar fi trebuit să fie închisă la această oră. Urăsc asemenea dimineţi! Nu de alta, dar este doar o altă dimineaţă populată de zumzetele insectelor, de adieri şi miresme care m-ar putea destabiliza, deturna din calea nesfârşitelor mele tăceri pe care se bazează întreaga mea strategie de securitate.
Şi totuşi astăzi ceva este diferit. Nici un murmur, nici o îmbietoare aromă sălbatică!... Aşa că lucrurile devin şi mai stranii, iar întâmplarea asta capătă nuanţe de-a dreptul înfricoşătoare din cauza liniştii totale care mă înconjoară.
Nu cumva s-a prăjit placa de sunet? Cât o costa una nouă?
Dar miresmele? Unde sunt miresmele?
Trebuie să schimb şi placa de miresme!
Din fericire, placa grafică, deşi cam veche şi ea, îmi arată, cu un realism surprinzător, unduirea vântului în iarbă. Privesc cu atenţie şi observ firele culcate, strivite de paşii cuiva. Paşi grei, uriaşi, grăbiţi spre orizont, spre liziera de plopi. Picioare mari şi puternice, soldăţeşti, cu blacheuri de fier, strivind iarba plăpândă... Până la urmă, este destul de mişto placa asta grafică!
Toolsbar. Zoom.
Zgârieturi pe prichiciul ferestrei. O pată mică de noroi, o petală de cârciumăreasă. Prea puţin pentru o invazie militară. Dacă a fost doar o pasăre, e păcat să-mi distrugă paranoia construită cu atâta migală. Îmi plac păsările, dar n-ar fi mai bine, măi zburătoarelor, să e-migraţi cât mai repede, cum face toată lumea, şi să nu mai încurcaţi treburile oamenilor bătrâni? Meditez o clipă la scurgerea vremii şi la faptul că păsările nu scriu post-it-uri neliniştitoare, fir-ar să fie. Că, doar, tocmai de-asta îmi plac! Dar uite că am o idee nouă şi măzgălesc pe bileţelul digital următoarele cuvinte de răspuns:
„Mare scofală! Spune-mi câţi ani ai şi îţi spun cine eşti.”
Mă gândesc, în acelaşi timp, că ultima propoziţie poate fi destul de adevărată pe aici, pe malurile Dunării.
Toolsbar. Ochelarii de distanţă.
Printre plopi, se prelinge prova obosită a unui şlep încărcat cu scânduri, de parcă şi-ar căra povara prin pădure. Îmi aminteşte de coperta unui album Led Zeppelin, dar altfel. Româneşte. Indiferent ce ar putea să însemne chestia asta, însă neapărat şi ceva foarte trist, intim şi iraţional. Şterg cuvântul „trist” şi scriu cuvântul „vesel”, pentru că sună la fel de luminos şi de bine.
Toolsbar. Binoclul nemţesc al bunicului meu.
Bunicul a fost locotenent în Al Doilea Război Mondial. Eu am moştenit de la acest bunic misterios binoclul şi cam atât. Ce binoclu perfect ar fi fost acesta, dacă nu ar fi avut o lentilă spartă, mi se pare că a spus Nichita Stănescu în cartea lui despre binoclurile nemţeşti. Încerc să reformulez ideea, înlocuind „binoclu” cu „bunic”. Desigur, la fel stau lucrurile şi cu bunicul, cum spunea poetul, căci ce bunic perfect ar fi fost acesta dacă nu ar fi avut şi el o... da, tot o lentilă spartă! Dar nu mă plâng, nu mă simt frustrat. La urma-urmei, este bine ca toate imperfecţiunile să rămână în familie...
Binoclul nemţesc, spre deosebire de ochelari, nu mai adaugă lucrurilor dimensiuni închipuite, subiective, ba chiar le netezeşte, igienic, de orice adăugire pornită din fantezie sau din confuzele mele stări de spirit, le arată nude şi concrete, le prezintă auster şi critic, în esenţele lor dezamăgitoare. Binoclul nemţesc mă linişteşte mult, mă calmează, de aceea îl consider un instrument radical şi absolut indispensabil situaţiei noastre de azi.
Săracu’ bunicul! Pe vremea lui nu putea folosi prea multe instrumente, în afara binoclului nemţesc, de-aia cred că a avut o viaţă atât de austeră şi critică şi, în esenţă, dezamăgitoare!
Brusc, îmi trece prin minte că paşii din iarbă sunt chiar ai bunicului meu! V-am spus, mi se pare, că eu cred că atunci când dispar oamenii ei nu dispar de tot. Mai apar pe ici şi pe colo şi, desigur, pe dincolo, unde şi când te aştepţi mai puţin. Punctează câte o situaţie sau lasă câte un post-it tâmpit. Poate că a aflat tot ce vroia să ştie despre mine, mi-a lăsat mesajul de pe frigider şi acum încearcă să o şteargă cum a făcut-o pe vremuri, din Basarabia, după ce aflase totul despre război şi începuse să se îndoiască de faptul că Armata Roşie i-ar fi vrut binele. Bunicul meu, mort de vreo treizeci de ani. Poate că de aceea urmele de pe pervaz sunt atât de puţine...
O fi ajuns deja pe şlep? Pavilion turcesc... Nu, nu cred că-i acolo, pentru că nici turcii nu-i plăceau şi tot din motive istorice. Probabil că a rămas undeva în iarbă, unde urmele se opresc brusc şi continuă invers, în urmă cu treizeci de ani.
Undo.
Nu ajung nicăieri aşa, probabil că nu pun întrebarea corectă. De ce să fi vrut cineva să ştie cine sunt eu? De ce să-şi fi bătut capul? De ce ar făcea-o în continuare? Şi de ce să jubileze că, în cele din urmă, află sau a aflat? Este interesant? Este bine? Ce e rău în asta? De ce simt o ameninţare? De ce mi s-a ars placa de sunet? Există vreo legătură între fenomenele pe care le enumăr eu aici? Şi cu bunicul? Ce treabă au toate astea cu bunicul?
Da, asta de la urmă e bună, e cu miez.
Post-it pe uşa vechiului frigider:
„Ce treabă au toate astea cu bunicul?”

POVESTE DE CRĂCIUN (partea a III-a)

Dar să revin la chestiune, la povestea în sine, pe care bineînţeles că o aştepţi cu nerăbdare... Imediat! Imediat! Însă nu înainte de a-ţi mărturisi că, modelat de ciudata mea viaţă şi de îndelungatul exerciţiu al scrisului, eu însumi nu simt deloc nevoia să mă grăbesc. Probabil că îţi dai seama de asta, probabil că, spre deosebire de Mihai şi Simina, părinţii tăi, tu deja ai început să mă cunoşti şi să înţelegi cât de mult îmi place să-mi pregătesc meticulos colile de diferite culori, să-mi ascut creioanele, să urmăresc, înainte de orice, jocurile de umbre pe care gesturile largi care îmi însoţesc gândurile – adeseori reflectate de tremurul buzelor, de şoapte slabe, de strigăte înfundate, căci ideile şi sentimentele mele se cer exprimate deodată, ca nişte fiinţe independente care mă împresoară şi trag de mine în toate părţile – le aruncă pe zidurile morfolite de noaptea care se apropie atât de repede în acest anotimp, laolaltă cu o grămadă de amintiri chinuitoare sau delicate, terapeutice, alinătoare, din care eu ar trebui să descifrez un sens, sensul poveştii sau chiar (o spun inflamat de vanitatea obişnuită a oricărui scriitor) sensul tuturor lucrurilor... Şi să decid ce trebuie să îmi rămână numai mie, ascuns pentru mai târziu, pentru ce va să vină, şi cât pot pune în vorbele aşternute pe hârtie...
Am credinţa că tu poţi să înţelegi cât este de complicat ceea ce am hotărât să fac, pentru că şi tu te afli într-o situaţie foarte dificilă, în care mi se pare, nu-i aşa? că îţi este aproape imposibil să alegi cât din ceea ce te împresoară îţi aparţine, cât vei lua cu tine atunci când, în sfârşit, vei părăsi o lume pentru o alta, cum vei folosi ceea ce pregăteşti pentru drum sau ce trebuie să le rămână, pentru toată viaţa, mamei tale şi poate că şi tatălui tău care, îmi spunea surprins de ceea ce se petrece în famila lor şi cu el însuşi, suferă de sindromul Couvade...
În plus, cred că numai tu, singurul – vreau să spun, de pe planeta noastră în formă de masă de biliard - căruia îi este destinată, vei putea accepta ciudăţenia ei şi infinit de heteroclita substanţă din care va fi alcătuită, îţi mărturisesc, dragul meu, această poveste, conforme propriilor mele idei despre literatură, atât de diferite de ale altor autori. Ca să fiu cât mai clar, pentru cei mai mulţi reţeta succesului conţine un scenariu bine articulat, astfel încât spre final să existe o luptă pe care eroul sau eroii, după câteva răsturnări spectaculoase de situaţie, să o câştige, ceea ce echivalează cu victoria ideilor lor generoase (dar atât de răsuflate că-ţi vine să plângi de plictiseală), principiilor măreţe (o nesecată sursă de eşec personal în viaţa de toate zilele), sentimentelor nobile (nu există nici un psiholog care să vorbească despre ele ca despre o realitate fără să roşească până în vârful urechilor) pe care cititorii şi le vor asuma pe dată, identificându-se lor!... Şi, tot citind, tot povestind, se vor schimba. În bine şi iar în bine, ăsta-i sensul. Dar cine sunt cititorii? Tocmai ei, prăzile gustoase din marea mea enciclopedie! Ei, prădătorii nocturni! Moş Crăciun! Omenirea! Copiii!
Munca mea (poate fi, oare, numită muncă?) se află la antipodul acestei simpliste metode de creaţie, care caută o legătură între tipare diferite, între cauze şi efecte şi formulează sentinţe, exprimă aşa numite adevăruri, proiectează idealuri menite să însufleţească naţiuni, populaţii şi triburi de pe toate izlazurile. Căci munca mea este haotică. Nu are principii, nu are planuri diferite, nu se supune rigorii unor creaţii publicabile sub autoritatea unor mari case de editură şi nu are nici timp măsurat în secunde şi nici distanţe comprehensibile. Este ludică. Ea nu respectă decât o singură regulă, cea care guvernează jocurile de umbre ale gesturilor largi, însoţindu-mi gândurile şi amestecându-se pe zidurile morfolite de noaptea care se apropie atât de repede în acest anotimp. De aceea în povestea mea de Crăciun vor apărea, hodoronc-tronc, personaje care nu au nici o legătură cu Crăciunul sau dimpotrivă, care au. Ea va intersecta alte şi alte poveşti ale autorilor ludici din toată lumea. Între timp, noi doi ne vom apropia şi ne vom îndepărta unul de altul fără voie, ne vom iubi, ne vom urî, ne va fi dor şi vom uita unul de altul în acelaşi timp şi în contratimp, vom păstra tăcerea uneori, ne vom ascunde lucruri dragi, preţioase, le vom deteriora, le vom pierde pe veci sau le vom regăsi abia atunci când ne va fi frică să le regăsim, din cauza tristeţii, durerii sau frivolităţii noastre fără limite. Singura dimensiune coerentă a acestei poveşti de Crăciun va fi dată de faptul că amândoi o vom privi ca pe o poveste de Crăciun, indiferent de ce ar putea ea deveni până la urmă. Şi ştii de ce? Pentru că asta şi este, ho-ho-ho, o poveste de Crăciun, despre Moşul, şi nimic altceva.
Iată de ce, dragul meu nepot nenăscut încă!
La anumite intervale, în timp ce scriu, Simina îţi citeşte de pe blog şi, într-un fel sau altul, mă face să înţeleg că îţi place, că eşti nerăbdător să afli continuarea. Mă gândesc că, primind forma unor impulsuri chimice subatomice absolut nedetectabile ori a unor imperceptibile frânturi energetice, rândurile mele îţi sunt transmise direct prin sânge şi că în căpuşorul tău în care este rezervat de la bun început un loc bine delimitat pentru amintirea bunicului se ivesc imagini. Dai din mâini şi din picioare încercând să le prinzi, să le alungi, să le lipeşti unele de altele şi ele dispar cu un pocnet neauzit, ca bulele de săpun. Sunt supradimensionate, sunt minuscule, sunt lipsite de consistenţă, de coerenţă, sunt vii şi de nestrunit sunt atractive sau înspăimântătoare – şi nimeni nu ştie de ce - şi încep să populeze, iată, o primă cărare, o uliţă, o străduţă pe care să păşeşti spre lumea în aşteptare, atentă, ea însăşi emoţionată pentru că undeva acolo există dintotdeauna un loc şi pentru tine, un loc important, ca în capul tău pentru amintirea bunicului, un loc de ale cărui pericole deocamdată te ascunzi şi pentru care te pregăteşti în taină, te antrenezi neînfricat...
Povestea asta te va ajuta să... Te va ajuta... Aşa cum mă va ajuta şi pe mine...
Nepoţii, mai ales cei nenăscuţi încă, la fel cu bunicii neacreditaţi dar cu dosarele de cadre întocmite în bună regulă, au această magică însuşire de a iniţia turbioane în cyberspaţiu, din care brusc planete nebune sub forma unor mese de biliard se detaşează cu măreţie, se inundă cu ape sinilii, se lăfăie într-o atmosferă de azot şi arome de fructe exotice (e Crăciunul) sau alteori, ca acum, se răsucesc uscate şi tembele, arse de soarele înfricoşător al unei plauzibile apocalipse... În plus, nepoţii nenăscuţi pot să vadă ceea ce nici măcar bunicii lor neacreditaţi încă nu vor să le arate; dacă le place ceea ce văd, râd şi ţipă, mai cer, lacomi şi nepăsători la problemele globale ale lăcomiei speciei noastre. Sau tac meditativi. Imaginile dispar cu un pocnet neauzit, ca bulele de săpun.

(Va urma)

POVESTE DE CRĂCIUN (partea a II-a)

Totuşi în iarna aceea depresia în care căzusem de o bună bucată de vreme începu să se atenueze de la sine sau, dacă stau să mă gândesc bine, poate că tocmai cunoştinţele acumulate involuntar prin speluncile prin care mă învârteam, deşi ascunse încă în straturile adânc pecetluite ale memoriei, conturau, întru detensionarea grozavei presiuni sub care mă aflam, sensul în căutarea căruia îmi risipisem o bună parte din viaţă, pentru că ele schiţau deja un tipar comportamental înfricoşător, un story pe cât de inteligibil pe atât de fatalmente tragic. Poveştile oamenilor de la periferie întâlniţi în plină disoluţie a sinelui (al lor? al meu?), aflaţi pe marginea prăpastiei sociale, se asemănau ca picăturile de apă, ca partidele de snooker şi, zi după zi, gesturile şi vorbele lor îmi sugerau tot mai insistent că ei înşişi se aşteptau ca, la momentul potrivit, o forţă exterioară să le dea impulsul necesar saltului în neant, să îi rostogolească pentru totdeauna într-unul dintre săculeţele de pânză, căci, într-adevăr, planeta noastră seamănă perfect cu o masă de biliard. Privirile lor furişate, permanenta atenţie cu care scrutau ungherele sau felul în care trăgeau brusc de marginile draperiilor ori graba febrilă de a se feri când umbra vreunei păsări fâlfâia nepăsătoare peste olane îmi spuneau că, dacă minţile lor şi nimic altceva le neteziseră calea spre disperata capcană a neputinţelor fără ieşire, lovitura de graţie va veni de altundeva, din tenebrele nopţilor îngheţate de care se apărau adunându-se în grupuri ce mimau veselia (o veselie fără umor). De aceea, din stridenţele cântecelor lor deşucheate răzbăteau uneori gemetele stranii ale abandonului în strânsoarea nemiloasă a sorţii.
Nu pot să îţi ascund, mult iubitul meu nepot nenăscut încă, faptul că de la un timp încolo între mine şi oamenii aceia se înfiripase o legătură – poate foarte fragilă, poate neînsemnată – dar reală. Între noi se putea percepe o subtilă undă de simpatie. De aceea azi, când mă gândesc din nou la ei după ani şi ani, mă încearcă un vag sentiment de solidaritate. Şi cum să nu fie aşa, când toţi făceam parte din aceeaşi mare familie de persoane care au pornit în viaţă animaţi de gânduri curate, de nobile idealuri? Fiecare dintre noi aveam unele talente şi priceperi cât se poate de onorabile şi de preţuite; descifrasem, prin ani grei de şcoală, tainele unor ştiinţe, eram capabili să emitem judecăţi valoroase despre lumea înconjurătoare, de folos celor mai puţin dăruiţi! Unii puteau încânta audienţa prin eleganţa şi frumuseţea lor, alţii prin vorbire, alţii prin mimica expresivă sau prin forţa fizică. Erau printre noi profesori doldora de cunoştinţe, adevărate biblioteci ambulante dar fără catedră, artişti cu idei geniale dar fără operă, căpitani măiaştri însă fără corabie şi eroi lipsiţi de gloria unor lupte în această paşnică şi temătoare lume despre care discutăm. Nu mai vorbesc de politicienii cu idei progresiste atât de necesare dar incapabili să se alăture marelui şi unicului partid de pe atunci (şi cu atît mai puţin să inventeze vreunul nou) sau de fecioarele care ar fi putut naşte îngeri dacă nu ar fi îmbătrânit căutându-şi perechea potrivită! Fiecare ar fi trebuit să atingă piscuri, fiecare se dedicase cu pasiune unui domeniu anevoios, de mare anvergură şi numai minore accidente biografice sau meschine lipsuri materiale, probleme triviale de familie ori stupide neatenţii şi nevinovate greşeli amânaseră (se simţeau ei îndreptăţiţi să creadă) proiectele lor năucitoare. În plus, mulţi dintre ei susţineau ideea absurdă că lumea noastră este construită pe false valori, că este o lume în care triumfă lichelele şi nu persoanele deştepte, muncitoare, cinstite. Dar adevărul este că între timp, profitând de situaţie, indivizi obscuri, dubioşi şi, cu certitudine, mult mai puţin înzestraţi făceau progrese care le provocau enervări colosale prietenilor mei, deşi victoriile acelora li se păreau ridicole în raport cu ceea ce ei înşişi ar fi putut realiza. Când vei creşte şi vei îmbătrâni, vei ajunge să descoperi şi tu această grozavă frustrare a omenirii, o culme statistică de neescaladat, un Everest ce se apropie de înspăimântătorul 100%. Totuşi oamenii din povestea mea de Crăciun meritau chiar stimă, şi anume una pe care îndrăznesc să o fac azi publică, pentru că, din subsolurile tipărite cu ilizibile minuscule ale paginilor istoriei pe care o citim în prezentul continuu, aveau neaşteptata intuiţie de a se întreba neauziţi dacă, încă de la început, nu cumva au avut neşansa de a fi pornit pe un drum greşit, luând de bune sfaturile fără temei ale unora, duşi de valuri care după un timp se netezeau de la sine departe de orice ţărm semnificativ, în pustietăţile nesfârşite ale nefiinţei ce ne înconjoară.
De aici, din biroul meu de deasupra restaurantului „La Tanti Florica”, văd astăzi clar lucruri ce-mi păreau pe vremuri indescifrabile. Probabil că oricine ar fi în locul meu s-ar întreba la fel: dar care sunt acum valorile noastre? Sunt altele decât cele de atunci? Sunt mai bune? Ne motivează mai mult? Ar fi putut un om de odinioară să evite ratarea, nimicnicia, poziţa defensivă, starea de permanentă victimă raportându-se la altceva decât îi ofereau, cu o tâmpită încăpăţânare (scuză-mi, te rog, nevinovatele licenţe), acele timpuri? Desigur, oricine îşi poate pune aceste întrebări banale, la modul general, spre a se afla în treabă, dar eu o fac pentru că eventualele răspunsuri ar putea aduce o schimbare în modul de redactare a ultimelor pagini din adevarata mea operă, marea enciclopedie a prăzilor, la care lucrez cam de atunci, din vremea în care se petrece povestea aceasta cu Moş Crăciun... Întrezăresc pe străzi, prin geamurile îngheţate, o forfotă prosperă, oameni care se grăbesc să achiziţioneze şi să înghesuie prin sacoşele multicolore frumoase cadouri, îşi zâmbesc şi se felicită apoi se îndreaptă mulţumiţi spre casele lor confortabile într-o superficială efervescenţă a sărbătorilor; vine Moş Crăciun! îşi strigă unul altuia, nu avem timp de stat la taclale, şi aleargă mai departe clipindu-şi complice din ochi - că, adică, aiurea, nu vine, ho-ho-ho, e o ficţiune, de fapt noi facem toată treaba!
Sărmanii oameni... Sărmane prăzi... Biete sărbători...



Va urma

POVESTE DE CRĂCIUN (prima parte)

Dragul meu nepot, poate cândva vei citi aceste rânduri şi vei reuşi să înţelegi cumplitul adevăr care se ascunde în spatele nenumăratelor bârfe, istorii ori chiar studii stufoase, balade şi cânturi dedicate caraghiosului si puerilului - în aparenţă - personaj cunoscut de noi toţi sub numele de Moş Crăciun. Vei afla atunci că toate acestea au un singur rost şi anume acela de a-i escamota adevărata identitate, de a mistifica pervers şi inadmisibil sensul existenţei sale, ba chiar de a crea o cvasiunanimă neîncredere, zâmbete ironice, bănuiala că eroul lunii decembrie este un personaj fictiv; şi de aici, vezi bine, decurg superficialitatea generală, uşurinţa inconştientă şi veselă afişate de oameni în preajma sărbătorilor, golite astfel de profunda gravitate a semnificaţiei deloc confortabilă pe care o are hohotul său de râs care, te asigur, este singurul sunet din univers nealterat de timp, reuşind să-şi păstreze mereu lugubra-i vibraţie ce face să îţi îngheţe sângele în vene: Ho-ho-ho!
Da, aşa este, ajuns deja la o vârstă la care nu ar trebui să mai mă tem de nimic, mie continuă să îmi fie frică – o frică rece, lucidă – de Moş Crăciun. Se spune că adevărul te eliberează dar pe mine mă întunecă şi îmi face măciucă (scuză-mi, te rog, expresia) puţinul păr care mi-a rămas. Cred că este destul de logic că tocmai acest sentiment m-a determinat să nu-i suflu niciodată vreo vorbă despre asta fiului meu, Mihai, tatăl tău, acum bărbatul în toată firea de care m-am despărţit cu nici o oră în urmă când, mândru de el şi sigur că mă va făcea şi pe mine fericit, mi-a mărturisit că în cîteva luni el şi Simina, frumoasa lui soţie, vor avea un băiat. Mi-a spus că vestea aceasta este darul lor de Crăciun şi a imitat, fără prea mult succes, râsul binecunoscut. Am scurtat cât de mult am putut întâlnirea şi m-am grăbit către micul meu birou situat deasupra restaurantului „La Tanti Florica”.
De aici îţi scriu, deci, împovărat de teamă, pentru că tu, care încă nu ai gustat nici un strop din sosurile ameţitoare şi perfide care asezonează renghiurile pe care ni le joacă stăpânii lumii şi nici din iluziile înlăuntrul cărora oamenii îşi construiesc infernul propriilor existenţe, eşti singurul care poate accepta acest fapt – gol de fantasme, adevărul poate ocupa interiorul fragilului tău căpuşor pentru totdeauna, pentru că nu se poate ca vorbele mele să nu aibă deja rezervate un spaţiu acolo unde este întotdeauna amintirea bunicului. Iar frica nu va însoţi gândurile tale despre Moş Crăciun, pentru că vei şti încă dinainte de a te naşte la ce să te aştepţi din partea lui. Adică, la nimica bun.
Ţine minte, nepoate: la naiba cu Moşul!
L-am cunoscut pe vremea când încă mai lucram la marea enciclopedie a prădătorilor nocturni, călătoream mult făcând anchete amănunţite despre dispariţii inexplicabile ori insidioase prezenţe, înregistram sunetele stranii care însoţesc dizolvarea lunii pline printre norii sulfuroşi ai solstiţiilor, măsuram cu instrumente electronice de mare precizie dârele vâscoase şi informe ale imaginaţiei, înflăcărată de bocănitul pe gheaţă al paşilor terorii nevăzute care se apropia în mii de ipostaze de prada-i naivă şi lipsită de apărare. Inventariam pe atunci arsenalul inepuizabil de arme şi tertipuri, oribilul portofoliu de înşelăciuni mortale aflat la îndemâna lighioanelor sângeroase ale nopţii. Munca mea perseverentă şi sistematică nu reuşea însă să aducă de fel clarificările spectaculoase la care aspiram. Dacă vei avea vreodată curiozitatea să îmi frunzăreşti însemnările din acea vreme, vei găsi perplexităţi şi lacune impardonabile, dar asta numai pentru că adeseori urmele pe care păşeam se pierdeau în eter iar martorii îşi schimbau fără veste declaraţiile susţinând că au fost victimele unor regretabile iluzii sau ale unor condamnabile înscenări. Acestea erau neajunsuri minore, inconveniente de care nu aveam cum ţine seama fiindcă nu-mi puteau diminua pasiunea cercetării, atâta timp cât rămăşiţele permanentului banchet al unor insaţiabile umbre, mereu prezente, îmi populau dimineţile clare ale realităţii agonice. Îmi amintesc şi acum aproape zilnic feţele lungi, împietrite de spaimă, de singurătate, de dezamăgire. Semnele ghearelor, trupurile sfârtecate. Cu toate acestea însemnările mele se lăbărţau neputincioase şi fără substanţă, schiţele păreau nişte zmângălituri de copil, peliculele voalate se descompuneau încet pe biroul aflat în neorânduială...
Încet-încet eu însumi am început să realizez că dificultăţile pe care le întâmpinam depăşeau puterile mele, că intelectul meu nu avea suficiente resurse, că instrumentele utilizate erau învechite şi nefolositoare. Nici unul dintre monştrii pe care speram să îi definesc, să îi descriu în lucrarea mea nu se lăsa cu adevărat cunoscut, fie că era vorba de o insectă fie de altceva, cu mult mai complicat. Simpla şi logica enumerare a propriilor lor părţi alcătuitoare, a unor obiceiuri disparate, relatările despre înfăţişarea şi puterile lor nu reuşeau să cuprindă într-o imagine deplină şi coerentă esenţa atacurilor precise, a resorturilor intime care determinau fatalele decizii, perfecţiunea violentă a exterminării. Dar chiar dacă, în adâncul sufletului, recunoşteam eşecul acestui proiect, continuam să răspund, pentru a nu-mi deteriora iremediabil reputaţia (dar şi pentru a cheltui fondurile importante de care dispuneam) unor solicitări venite din cele mai obscure colţuri de ţară de unde, pe sub cortinele de întuneric, corul de vaiete, bocete şi funesta apatie a autorităţilor răzbăteau când şi când, ca semnale ale unor înspăimântătoare şi crude asedii.
Lipsa mea constantă de eficienţă, sentimentul inutilităţii şi chiar al vinovăţiei nu mai puteau fi stinse, în ultimul timp, decât cu ajutorul unor mari cantităţi de coniac, pe care îl sorbeam în singurătate sau alăturându-mă grupurilor de cheflii, delectându-mă până la aneantizare prin bodegi sordide din periferiile unor îndepărtate comune şi trăgând cu urechea la sporovăiala localnicilor, în speranţa că astfel voi intra în posesia unor informaţii noi, scăpate de sub control în derizoriul euforiei etilice şi că voi putea, în sfârşit, să schiţez portretul unei fiare temute, autentice. Altfel timid, credeam că în felul acesta voi reuşi să pun întrebările de-a dreptul răutăcioase sau indecente care mă frământau şi, profitând de nebunia şi desfrâul generalizate, de isteria eliberată de sub tutela bunei-cuviinţe, să pătrund în adâncimile îngroşate de mahorcă şi alcool ale acelor suflete rătăcite, uscate, diforme. Ar fi fost un bun început şi o justificare a tuturor eforturilor. Dar, vai, dimineţile îmi erau apoi dedicate tratării cu tone de aspirină a unor migrene teribile şi creierul meu nu mai era capabil să recupereze decât fragmente din amintirea unor scandaluri sau a unor împâclite orgii detestabile, petrecute probabil târziu în noapte, prin bordeiele întunecate din vecinătate.


Va urma

Alien Vs. Predator

Cum adică să vă povestesc o întâmplare despre care îmi aduc aminte că mi-ar fi influenţat viaţa? Pesemne că glumiţi, cred că vă daţi seama că ar trebui să scriu o întreagă bibliotecă, să vorbesc despre fiecare zi a existenţei mele. Mai bine m-aţi fi întrebat ce întâmplare nu m-a dat pe mine peste cap. Ce amănunt nu a devenit sau nu ar fi putut deveni crucial pentru mine. Ei, bine, fie, domnule profesor Marinescu! Am să caut o istorie mai cu moţ, din care să extragem un pic de sens, ceva învăţăminte... din care să se vadă principiul teoretic, conceptul, tiparul! Din care să se iţească genialul Kotler, desenând cerculeţe, matrici, arbori de decizie prin viaţa mea, programându-mi destinul de consumator! Adair, stabilindu-mi prioritaţile!

Accept provocarea şi imediat începe să îmi pară rău, mă doare capul, sunt indignat, protestez, transpir, mă agit... Păi... o fi bine? Mă întreb ce sunt eu, ce am devenit. Material didactic, tabelul lui Mendeleev?... Broscuţa spinalizată de la ora de biologie? Ted Bundy? Stimaţi studenţi, de ce staţi aşa, cu ochii căscaţi a mirare, nu vi se pare că, procedând prea metodic, se deschide o poartă primejdioasă, prin care teoria (brusc omniprezentă) vă invadează şi vouă viaţa privată, intimitatea, ba chiar şi intimităţile, extremităţile, senzorii de la capătul extremităţilor... dacă nu şi imaginaţia, de acolo de unde începe ea să opereze, de dincolo de limitele senzoriale?... Nu simţiţi că vă invadează Kotler atât de intima iraţionalitate? Nu vi se pare că, lăsând chiar totul pradă cunoaşterii (şi chiar mai rău, pragmatismului care, în numele progresului, o însoţeşte, speculând-o insidios la tot pasul), aţi putea pierde ceva? Nu aveţi şi voi neliniştitoarea impresie că, prea dedicaţi însuşirii unor adevăruri simple şi clare, demonstrate ştiinţific, există riscul de a ne îndepărta de ceva neclar dar valoros în timp ce ni s-a tot promis apropierea (un sinonim pentru succes)?

Dar poate că voi putea să îmi onorez promisiunea scormonind printre măruntele mele amintiri sau, la disperare, chiar şi în lada de zestre a bunicii, poate că voi găsi ceva de care să mă agăţ, un fapt neobservat până acum, unic sau rarisim, bine camuflat în noianul de evidenţe clasificabile, ceva neanalizat vreodată, absolut virgin... şi cu potenţial, o resursă fabuloasă, un filon, o vână exploatabilă... Însă, vai, nu pare plauzibil. Păi, dacă ne gândim bine, aş putea spune că toate posibilele evenimente ale vieţii mele (şi cred că şi ale voastre, inclusiv cele netrăite încă, ce trist!) au fost întoarse avant la lettre pe toate părţile şi că nimic nu a rămas netălmăcit şi nerăstălmăcit, neclarificat, neadnotat; că în cele din urmă, oricât am fi noi de orgolioşi, oricât ne-ar enerva de tare ideea asta, gesturile, faptele noastre încă neconsumate, atitudinile şi reacţiile, stereotipiile şi neaşteptatele explozii ale unor energii nebănuite au devenit de mult, din punctul de vedere al ştiinţei, subiecte de doctorat, de Nobel... răsuflându-se după un timp în vreo serie de conferinţe, vreun training sau talk-show... Iar noi aflăm despre asta abia acum, dintr-o carte... Şi încercăm să ne recalibrăm acţiunile. Să ne corectăm. Să ne conformăm. Să retrăim ştiinţa. Să suflăm praful de pe talk-show.

Înainte de a depăna povestea promisă, să vă mai spun un lucru, probabil singurul incontestabil de până acum. Dacă ne-am plasa încercarea noastră de analiză acum o sută de ani, ar fi vorba despre cu totul şi cu totul altceva. Pe atunci Fayol studia mineritul şi nici vorbă de teoriile influenţării persoanelor, elaborate de Kakabadse. Azi trăim într-o lume alcătuită din ce era imposibil în lumea înaintaşilor noştri. Într-o altă lume. Asta spune ceva şi despre lumea cealaltă, ce va să vină, a urmaşilor, o lume cu realităţi care nouă ne sunt inaccesibile. Nu găsesc decât o singură constantă celor trei lumi diferite: Trecutului, Prezentului şi Viitorului. Şi anume sentimentele. Mi-e dragă lumea asta care va să vină, pentru tot ce poate aduce bun în viaţa omului, şi-mi pare rău de mine, cel din prezent. Fiindcă, gândindu-mă la trecut, încep să cred că Adair s-a înşelat atunci când mi-a fixat priorităţile. Că mi-ar fi prins bine o ceva mai bună instrucţie în domeniul imaginaţiei şi o trusă de instrumente eficiente pentru administrarea în plan personal a evoluţiilor tot mai impredictibilei lumi înconjurătoare. Ele m-ar fi putut ajuta să mă vindec de indecizie, incertitudine, de lipsa de viziune. M-ar fi ajutat să înţeleg imposibila realitate în care vor trăi strănepoţii mei. Mă tem că, fără ele, voi fi pentru lumea ce va veni ceea ce sunt pentru lumea care nu mai este: un străin, un extraterestru, Alien.
Poate că gândurile de mai sus sunt cele care m-au îndemnat, nu de mult, să asist la o conferinţă promiţătoare, despre un domeniu la modă, miraculos şi practic: programarea neuro-lingvistică. Conferenţiarul, un domn ale cărui succese profesionale par foarte cunoscute şi apreciate de către întreaga audienţă, purtător al unui nume vestic şi al unui accent estic care îmi sugerează din prima clipă ideea de globalizare şi, pesemne, şi pe cea de universalitate a ideilor ce mă vor lumina în următoarele trei ore, se grăbeşte să enunţe principiile de bază ale acestei teorii, în esenţă simple, şi anume:
1. Nu cunoaştem realitatea ci doar percepţia noastră despre realitate (harta nu este teritoriul), ceea ce, altfel spus, înseamnă că rezultatul cunoaşterii umane este conţinut în codificările lingvistice ale senzaţiilor noastre. Şi că nu aşa este realitatea. Devin brusc sceptic, ba chiar critic, pentru că îmi imaginez un orb analfabet din Sahara, şi care nu a comunicat niciodată cu vreun călător, visând munţi înzăpeziţi şi vorbind dimineaţa, la micul dejun, despre asta - ceea ce mi se pare absolut plauzibil. Şi, cu toate astea, el nu îşi foloseşte deloc experienţa senzorială în descrierea tabloului de mai sus şi nici nu apelează, pentru a şi-o completa pe a sa proprie, la harta altcuiva.
2. Viaţa şi mintea sunt procese sistemice, idee care mă face să vizualizez mişcări complexe de materii şi energii rezonând şi influenţându-se la scara microscopică dar şi cosmică, într-o armonică desfăşurare (Simţurile mele îmi comunică prea puţin despre aspectele îndepărtate ale acestui fenomen, despre ce se întâmplă în societatea irakiană, de exemplu, sau în constelaţia Vega, dar cuvintele, iată, reuşesc să construiască o oarecare imagine, completându-mi neuro-lingvistic harta reprezentărilor mele despre lumea înconjurătoare). Totuşi, ca o adiere răutăcioasă de logică, un gând îmi spune că, dacă m-aş lua după primul principiu enunţat de părinţii programării neuro-lingvistice, imaginea pe care tocmai mi-am făurit-o pe baza celui de-al doilea este destul de departe de a ilustra sistemic realitatea.
Pradă acestor idei sâcâitoare, încep să mă agit, caut sprijin, vreau să găsesc în expresiile feţelor celor care mă înconjoară un semn că am dreptate să afirm o oarecare nevoie de explorare mai profundă a conceptelor enunţate de ilustrul lector, înainte de a le accepta aşa cum ne sunt servite. Protestez din ochi, solicit un sos consistent care să facă să alunece mai bine pe gâtlej un fel de mâncare fad, necondimentat, gătit, mi se pare mie, în pripă, parcă pentru a camufla calitatea destul de slabă a materiei prime. Dar nu găsesc în jur decât figuri luminoase, deschise, apreciative. Data viitoare voi mânca la altă cantină, îmi spun nemulţumit, în timp ce vesticul cu accent estic sau esticul cu nume vestic mă face brusc atent asupra esenţei acestei teorii şi a axiomelor care îi permit să funcţioneze.
Deci programarea neuro-lingvistică ne deschide calea (pornind de la cunoaşterea mecanismelor prin care ne formăm experienţa asupra lumii utilizându-ne cele cinci simţuri - vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv, gustativ -, şi de la cartografierea ei cu ajutorul sistemelor de comunicare verbală şi non-verbală) spre modelarea programelor noastre mentale „vinovate” de strategiile, căile, tehnicile si metodele prin care ne îndeplinim mediocru diversele sarcini ale vieţii. Nu mai îmi pasă de unde ştie lectorul cât de mediocru sunt eu într-ale existenţei. Important este că programele dezirabile de acum încolo (soft-urile) sunt cele ale oamenilor de succes, pe care le vom împrumuta pentru a obţine rezultate de succes, într-o viaţă de succes, pe o hartă de succes a unei realităţi pe care nu o putem cunoaşte. Harta asta se află, deocamdată, în buzunarul altora, îmi spun, dar până la capătul prelegerii o să pun şi eu mâna pe ea. O s-o înhaţ şi, atunci, să te ţii! Nu mă îngrijorează decât faptul că toţi ceilalţi oameni din sală îşi doresc acelaşi lucru ca şi mine, îmi vorbeşte despre asta încântarea lor pofticioasă! Să fiu atent, să nu mi-o ia vreunul înainte, căci niciodată nu s-a mai aflat succesul atât de aproape de mine...
Dar, evident, numai în mintea mea acţiunea pentru care mă simt pregătit poate să fie atât de clară… pentru că simpla enumerare a presupoziţiilor pe care se bazează magica teorie îmi stârneşte o mulţime de confuzii şi îmi arată că am lacune importante în cunoştinţele acumulate deja cu prilejul altor conferinţe, seminarii sau prin intermediul unor lecturi mai mult sau mai puţin sistematizate. Oare ceilalţi cum stau cu înţelegerea acestor idei? mă întreb eu pe dată, cuprins de rău prevestitoare frisoane... Să încerc să descifrez mai bine câteva fraze, de exemplu pe acelea referitoare la comunicare (aici mă simt eu mai tare pe poziţii).

Aflu, deci, că înţelesul comunicării mele către o altă persoană este dat de răspunsul pe care îl determină comunicarea mea în acea persoană, indiferent de ce intenţie am avut eu. Vai, cât de luminat mă simt acuma când, teoretic vorbind, procesul comunicării a fost elucidat! Pierderea sensului a ceea ce scriu sau vorbesc pentru că receptorul meu vibrează pe alte frecvenţe, după ce am încercat în zadar să îmi construiesc mesajul în jurul unei idei, să îi dau forţă utilizând seducătoare metafore, îmbogăţindu-l prin sugestii subtile şi lăsând nespus ceea ce, desigur, are un impact mai mare când poate fi citit printre rânduri pare să fie singurul rezultat al eforturilor mele. Am păţit-o şi nici nu ştiam! tresar eu. Oare ce soartă or avea ideile mele din cele vreo două cărţi pe care le-am scris? Păi, dacă ele au intrat pe mâna lui Varian Manghelie şi au determinat un răspuns de încruntată nefericire intelectuală, s-a dus pe apa sâmbetei intenţia mea de a descreţi nişte frunţi! Imaginaţia mea se dovedeşte încă şi mai fioroasă când începe să reconstruiască, parcă imposibil de oprit, scenariul filmului „Ştiu ce ai făcut vara trecută”, pornind de la personaje care dau răspunsuri cu semnificaţii diferite de ideea pe care ar fi trebuit să o inducă această frază de spaimă. Ce haos! Ce comedie! Şi pe dată îmi dau seama că aşa ceva nu se poate întâmpla. Existenţa unor convenţii bine înrădăcinate ale comunicării prin cuvinte, semne, atitudini, grimase, sunete dezarticulate, culori, atingeri ale pielii, bătăi ale inimii sau prin orice altceva ar putea fi codificat pentru a transmite un mesaj îmi redă speranţa că, totuşi, există şanse să ne înţelegem în continuare între noi. Ca să devin şi mai confuz, aflu că şi programarea neuro-lingvistică recunoaşte acest lucru. Întrucât confuzia este starea mea naturală, pauza de cafea mă găseşte relaxat şi atent, încă apt să îmi însuşesc ideile progresiste necesare adaptării la realitatea înconjurătoare.

Ei bine, am să profit de această pauză ca să lămurim între noi câteva chestiuni importante. Textul acesta nu este despre programarea neuro-lingvistică ci despre bătălia dintre Alien şi Predator. La urma-urmei, întreaga prelegere despre care vă vorbesc nu a făcut decât să readucă în discuţie idei exprimate în toate cărţile de comunicare, să îmi reamintească, mie şi tuturor celorlalţi Aliens aflaţi în sală, că reuşita comunicării (obţinerea unui efect, unei reacţii considerate ca fiind pozitivă de către emiţător) depinde de identificarea particularităţilor ţintei comunicării. Şi aici programarea neuro-lingvistică trece în revistă filtrele valorilor şi convingerilor personale dar şi mai puţin evidentele sisteme de reprezentare ale individului, bazate pe predominanţa unuia dintre simţuri, de regulă auditiv, vizual sau kinestezic, identificabile în utilizarea de către ţintă a cuvintelor specifice unor astfel de percepţii. Să punem la muncă, în folosul nostru, tiparele subconştientului, ne spune programarea neuro-lingvistică. Să comunicăm cu subconştientul. Un bun comunicator, afirmă teoria, îşi va codifica mesajul astfel încât, în relaţia cu un receptor, va ţine cont de filtrele acestuia şi va utiliza semnale în măsură să-i excite senzorii cei mai sensibili, ceea ce facilitează obţinerea efectului dorit. Un rol important în desfăşurarea delicatului şi esenţialului joc al comunicării îl deţine limbajul non-verbal care, bine administrat, va potenţa succesul celui antrenat în utilizarea rafinatelor tehnici de comunicare propuse de teoreticieni. Cuvântul cheie în acest proces conştient, planificat, bazat pe exerciţiu şi determinare, este controlul (cu varianta lui intimă, autocontrolul). Şi aici mă întorc la titlul modestelor mele consideraţii. La existenţa personajului care crezusem că îmi doresc să fiu şi în a cărui piele, spre marea mea tristeţe, ba chiar deznădejde, am convingerea că nu am reuşit să mă îmbrac nici după instructiva conferinţă la care am participat, şi pe care l-am numit în textul de faţă Predator. Potrivit ideilor de mai sus, Predator devine un model uman eficient, de succes, ale cărui relaţii se bazează pe dominarea ţintelor. Dincolo de mecanismele comunicării se întrevăd şi cele ale utilizării unor surse de putere, esenţiale fiind în acest caz expertiza şi charisma, dar poate şi atitudinea de câştigător, ca o formă a puterii poziţiei. Predator îşi foloseşte puterea pentru a modifica gândurile şi comportamentele celorlalţi în sensul dorit de el însuşi. El influenţează permanent ţintele propriilor comunicări, ale căror trăsături au fost bine definite de vânătorul încercat care este, obţinând reacţiile necesare în atingerea unor scopuri. Predator îmi spune să fiu flexibil, să îmi lepăd harta de Alien şi să o folosesc pe a lui, să mă alătur învingătorilor. Deja lucrează asupra minţii mele, în străfundurile căreia întotdeauna s-a aflat dorinţa mea de a obţine mai mult de la viaţă. Mai multă dragoste (m-aş înţelege mai bine cu cei dragi, dar eu i-aş înţelege mai bine decât ei pe mine), mai multă prietenie (aş obţine un mai bun răspuns faţă de aşteptările mele de la puţinele prietenii pe care am reuşit să le leg), o mai mare recunoaştere a meritelor personale (fără să fac mai mult, ci doar sensibilizând receptorii interesaţi de munca mea) dar (şi aş folosi aici sintagma „din păcate”) voi şti că realizările acestea sunt rezultatul utilizării explicite de către mine a unor tehnici de comunicare cu subconştientul, bine însuşite şi îndelung exersate, ceea ce deja mă înspăimântă prin sugerarea unui sentiment paradoxal cu care s-ar putea să mă confrunt la capătul tuturor eforturilor mele de bun comunicator: singurătatea. (Atâta timp cât ţintele comunicărilor mele vor fi, desigur, Aliens.) Îmi dau seama că Predator, deşi domeniul lui de acţiune este construcţia şi utilizarea relaţiilor, este singur în universul pe care îl cutreieră şi mă întreb ce gust poate avea succesul său solitar. Dragi prieteni, pauza de cafea nu s-a terminat, buzele şi cerul gurii îmi palpită încă de minunate arome, dar eu mă îndepărtez deja tot mai mult de această plăcere simplă a vieţii căci mă aflu, îmi pare, în faţa unei importante alegeri: Alien sau Predator? Ce ar trebui să fiu? Mă strecor printre rânduri spre locul meu anonim din sală, în speranţa că în următoarea oră voi putea căpăta suficiente informaţii care să îmi argumenteze una dintre opţiuni.

Cunoaşterea, cum spune şi programarea neuro-lingvistică, îţi deschide noi perspective asupra realităţii, îţi îmbogăţeşte harta şi te ajută să urmezi drumuri drepte şi line spre victorie, oricare ar fi aceea, căci depinde de la caz la caz. Dar ceea ce îmi sare în ochi în a doua parte a conferinţei este modul în care această cunoaştere devine o sincopată mişcare scenică, savant concepută pentru a activa tiparele subconştientului, acompaniată de un timbru al vocii conferenţiarului când insinuant şi grav, când ascuţit şi interogativ, când şoptit şi insinuant, însoţită de înşiruiri mai mult sau mai puţin logice de cuvinte din familiile auditiv-vizual-kinestezice. Lăsând cuvintele la o parte (despre ele eu am o părere de mult formată şi anume aceea că utilizarea lor eficientă stă în exerciţiul constant, în talent şi educaţie, uneori în cunoaşterea legilor retoricii şi întotdeauna în bogăţia cultivată a vocabularului), comentariul meu referitor la utilizarea semnalelor non-verbale ţine tot de o nedumerire: de ce avem nevoie de un efort atât de mare şi de caraghios, când rezultatul pozitiv al comunicării este obţinut doar în cazul congruenţei convingerilor cu starea de spirit, dar şi cu informaţia codificată în cuvinte şi în limbajul non-verbal asociat – un limbaj universal şi reflex, cum arată însăşi teoria despre care vorbim - ? Dacă Predator caută armonia dintre nivelurile conştiente şi subconştiente ale comunicării, nu este mai firesc să creadă că ea se va naşte din principiul congruenţei, de manifestarea căruia depinde marele său succes?
Plec spre casă, deci, cu tolba plină de semne de întrebare dar şi cu o convingere şi anume aceea că Predator mă priveşte din umbră şi mă poate ataca în orice moment. Pe de altă parte, nu exclud ideea că vinovate de exageratul meu scepticism sunt lacunele din cunoştinţele mele şi îmi dau seama că trebuie să aprofundez domeniul programării neuro-lingvistice, spunându-mi că o analiză mai documentată a acestuia îmi va spulbera multe dintre îndoieli şi îmi va modifica harta modestă pe care o deţin în prezent. Cu gânduri pacifiste în minte, nu pot să nu încerc şi o uşoară autoironie amintindu-mi diverse situaţii conflictuale în care eu şi alţi Aliens ne-am lăsat cu uşurinţă atraşi, tocmai pentru că avem obiceiul urât de a ne apăra mediocrele tipare de comportament din spatele fragilelor scuturi ale unor valori şi convingeri diferite... Cel mai ades ieşim bine ciufuliţi din asemenea confruntări, ne expunem imprudent şi devenim ţinte atât de uşoare pentru Predator! Oare care or fi valorile şi convingerile marelui vânător? mă întreb eu, tropăind preocupat pe ulicioară...
Pe scurt, în câteva zile am uitat cu desăvârşire de conferinţa despre care v-am povestit până acum, dar iată că o mică întâmplare mi-a reamintit toată întreaga istorie. Într-una din zilele trecute, un telefon neaşteptat mă îndepărtă de birou, tocmai când mă aflam în mijlocul unei fraze dificile care mă absorbise cu totul. Deja aţos din cauza inoportunului apel, ridic receptorul. „Alo, domnul Gabriel Bădică?”, răsună o voce suavă şi totuşi hotărâtă, cu un impact decis şi limpede asupra senzorului meu auditiv. „Sunt Claudia, de la firma Asigurarea-Care-Vă-Încântă. Am auzit că dumneavoastră nu aveţi nici până acum o poliţă semnată la noi. Să ştiţi că treaba asta nu sună prea bine! Ar trebui să ne întâlnim şi să ciripim puţin pe marginea acestei probleme. Avem o gamă de oferte care nu se poate să nu vă atingă la coarda sensibilă!” Vă daţi seama că la auzul acestei propuneri am sărit ca ars. Eram în ţeava puştii unei suave exponente a speciei Predator şi trebuia să iau o decizie rapidă, salvatoare, înainte ca subconştientul meu să capituleze în hăul persuasiunii, trăgând după sine o vulnerabilă şi dizarmonică alcătuire de Alien ruginit. Şi cu toate astea am făcut o mişcare greşită (cum altfel?). „Ştii ce, duduie – i-am răspuns –, eu nu sunt auditiv, sunt kinestezic...” „Nu-i nici o problemă – chicoti Claudia -, putem să batem în cuie o înţelegere şi în aceste condiţii.” Brusc, am simţit cum teoria se insinuează în viaţa mea privată, invadându-mi intimitatea, ba chiar şi intimităţile, extremităţile, senzorii de la capătul extremităţilor... dacă nu şi imaginaţia, de acolo de unde începe ea să opereze, de dincolo de limitele senzoriale... Învins, am mai avut doar atâta putere cât să mă declar disponibil pentru o întâlnire urgentă pe care, în realitate, începusem chiar să mi-o doresc. La urma-urmei am o scuză pe care mi-o poate accepta orice exponent al speciei mele. Înţelegeţi? Mi-am cam neglijat subconştientul în ultimul timp şi cred că sunteţi de acord că merită şi el, din când în când, un partener de comunicare...